Omul fără dileme - prima parte

Mă uit tâmpit la emisiunea "Realitatea zilei" şi nu-mi vine sa cred.Ba uneori ascult la radio în maşina în timp ce mă îndrept spre casă şi atunci lipsită de elementul vizual, enormitatea babiloniei ce se derulează în urechile mele apare în adevărata ei urîţenie. Se discută despre pensii, noua lege a pensiilor, criză, şi printre altele...programa de învăţământ, criza, restructurarea instituţiilor statului, criză, turism, criză şi bineînţeles ultimele noutăţi legate de Băsescu şi fiica lui care are un apartement cumpărat de la un cunoscut al fratelui preşedintelui.

În faţa unei aşa de vaste tematici sunt bineînţeles necesari mulţi invitaţi ce îşi oferă cu generozitate expertiza în faţa opiniei publice. În plus vom lua legătura prin telefon cu un alt invitat ce va intra în dialog cu invitaţii din emisiune. Pentru ca spectacolul sa fie total emisiunea va fi întreruptă de câteva minute de ştiri timp în care invitaţii sunt lăsaţi să îşi adune ideile şi să îşi tragă sufletul...

Dialogul este cvasiinexistent. Se vorbeşte haotic, unii intră peste ceilalţi într-o lipsă totală de coerenţă a firului logic, se trece de la un subiect la altul şi toată lumea plânge de milă pensionarii si dă vina pe criză , pe guvern şi pe complexul mioritic al poporului român . Se ridică tonul, se hăhăie, se ia la mişto, într-un ton sarcastic sau apocaliptic însă moderatorul nu intervine ci plin de înţelpciune îşi mai întreabă sarcastic din când în când interlocutorii pe un ton sincer de fată mare: ce părere aveţi domnule X, românii îşi fura singuri căciula dar se pare că îşi fură şi şireturile, aşa să fie? 

În faţa unei asemenea întrebări aleşii îşi dau ghes să explice cine de la cine fură, de ce merg lucrurile atât de prost în România si cât de rău o vom duce în cotinuare.Rămân perplex de cât de convinşi sunt toţi ca deţin adevarul absolut şi de cât de departe se avântă cu explicaţii şi ipoteze în cele mai diverse domenii.

Aş mai spune câteva lucruri dar simt nevoia să vă supun spre refectare un articol mai vechi din Dilema Veche :

Uneori regret că gazeta de faţă se numeşte Dilema. Constat aproape în fiecare zi că duhul dîmboviţean nu poate trece pe lîngă acest cuvînt fără să alunece în poantă facilă, ironie minoră şi malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai supărător e malentendu-ul. Un demon simplificator a lăsat unora impresia că filosofia acestei publicaţii e bîlbîiala, inexistenţa criteriilor, absenţa opiniei. "O revistă fără un punct de vedere?" suna unul dintre reproşurile curente. Pe de altă parte, cînd afirmăm un punct de vedere, se găsesc repede destui care să ne reproşeze că ne-am depăşit programul, că nu sîntem destul de "dilematici". Malentendu-ul constă în faptul că ceea ce noi propunem drept manevră intelectuală de conjunctură, drept stil de a gîndi, e luat drept doctrină. Noi nu spunem, cotropiţi de palori metafizice, că totul e dilemă, că nimeni nu poate judeca pe nimeni şi că nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbăm peste lucruri o privire ceţoasă, fără discernămînt, şi nu trăim într-o cronică inhibiţie mentală. Avem şi noi nervi, avem şi noi idiosincrasii. Ştim că viciul e rău şi virtutea e bună, că cei care conservă vechile structuri sînt răi şi cei care vor să le anihileze sînt buni, că Ştefan Augustin Doinaş e bun şi Corneliu Vadim Tudor e rău, mă rog, ştim şi noi ceea ce ştie toată lumea. Şi n-avem de gînd să introducem ezitări hamletiene acolo unde lucrurile sînt clare. Socotim însă că nu toate lucrurile sînt clare şi că boala societăţii româneşti de azi e excesul tonului categoric (avînd drept efect secundar suspensia dialogului şi a dorinţei sincere de conciliere). Sîntem excedaţi de suficienţa intelectuală şi morală a celor care s-au dezvăţat să mai spună "cred că", "poate că", "mă întreb dacă", "nu mi-e foarte clar", "nu ştiu ce să spun", "trebuie să mai reflectez" şi alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena însăşi a spiritului. Nu vrem să extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandăm, acolo unde e cazul, ca pe un început de înţelepciune. În definitiv, nici buna creştere nu e operantă în orice împrejurare. Este însă acesta un argument să o declarăm futilă? 

Ar fi, poate, folositor să ne amintim puţin de moravurile noastre prerevoluţionare. Cît de "dilematici" ştiam să fim în lumea aceea în care totuşi binele şi răul se deosebeau cu uşurinţă! Cît de firesc ni se părea, atunci, să spunem că "orice am face, nu se schimbă nimic" şi că deci e preferabil să stăm cuminţi, într-o toropeală plină de argumente!
 
Am trăit decenii întregi sub blestemul dilemei "din care nu se poate ieşi". Şi am plătit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastră de a amîna. Nu cumva ne expunem, astăzi, riscului opus? Căci sîntem înconjuraţi de confuzii, ambiguităţi şi aproximaţii, iar noi ne comportăm băţos, apodictic, ca nişte activişti decerebraţi, intransigenţi, fără "complicaţii" interioare. Aşa stînd lucrurile, ne putem întreba cum şi cînd vom plăti deriva geometrică în care ne complacem deocamdată? 

Cînd e bine să ai dileme? 
1) Cînd participi la un dialog. Dialogul nu e posibil cînd unul dintre interlocutori adoptă tonul peremptoriu al deşteptului suveran. Nu poţi discuta cu cineva care crede în indiscutabilul opiniei sale. Cine nu are în vocabularul său uzual expresii de tipul „cred că“, „poate“, „o să mă mai gîndesc“ nu e pregătit să intre în dialog cu nimeni. Infailibilul, atotştiutorul, vanitosul, parvenitul, pe scurt prostul, prostul fudul, sigur de sine şi fericit de sine nu trebuie inclus în nici o întreprindere dialogică; e pierdere de vreme. 
2) Cînd eşti înclinat să arunci asupra semenului tău o judecată morală definitivă. Simţul etic nu lucrează cu intransigenţe, ci cu nenumărate pogorăminte, cu răbdare, precauţie şi iertare. Chiar aşa? Chiar şi cînd vorbim de criminali, hoţi şi lichele? Da, chiar aşa! Şi chiar dacă a contempla dilematic asemenea cazuri e un soi de jertfă interioară, o investiţie în alb, eventual nerentabilă. 
3) Cînd te ocupi de politică (direct sau de pe margine). Nu se lucrează cu absoluturi, cînd te mişti în zona strictei relativităţi. E ridicol să te învineţeşti de ură sau să leşini de entuziasm, cînd nu ţi se cere decît un vot rezonabil. Numai spiritul dilematic garantează capacitatea de a face compromisuri utile, de a evita grosolănia polemică, încăpăţînarea contra-productivă. Nedilematicul e, prin definiţie, conflictual. Jan Patocka avea dreptate să spună că războaiele sînt provocate de oameni fără dileme, oameni care cred că au dreptate totală pe toate planurile, oameni care nu percep dimensiunea problematică a lucrurilor. 
4) Cînd eşti prea tînăr şi ai, prematur, mai multe răspunsuri decît întrebări. 
5) Cînd eşti prea bătrîn şi simţi mijind înăuntrul tău spectrul lui Conu’ Leonida. 
6) Cînd te auzi proferînd locuri comune. 
7) Etc.

Cînd nu e bine să ai dileme?
1) Cînd e vorba de eticheta comunitară, adică de politeţe. Nu e cazul să devii dilematic, dacă eşti invitat să vorbeşti cuviincios, să te porţi afabil şi să nu scuipi pe jos. 
2) Cînd poţi face cuiva un bine, oricît ar fi de costisitor. 
3) Cînd poţi evita să faci cuiva un rău.
4) Cînd e vorba de pedagogie şi instrucţie: nu poţi educa (forma) pe nimeni pe bază de dileme. Şi educatorul, şi cel educat trebuie să accepte un set de reguli, un fond de geometrie, fără de care orice efort modelator devine o negociere sterilă, o subtilă coreografie a neputinţei binevoitoare. Permisivitatea practicată orbeşte sfîrşeşte prin a-i sminti şi pe pedagog, şi pe învăţăcel. La limită, actul formativ însuşi poate fi pus, dilematic, sub semnul întrebării, cu rezultatul unei generale destructurări. 
5) Cînd e vorba de onoarea proprie. Comportamentul nedemn, necinstea, slugărnicia, sperjurul nu pot fi justificate prin sofisticate palori dilematice.
6) Cînd e vorba de iubire. În teritoriul extatic al iubirii nu e loc pentru clarobscur. Sau cînd e, iubirea e pe sfîrşite. Nu există îndrăgostire dilematică, pasiune dubitativă, fericire analitică. Dăruirea de sine nu poate avea aspectul unei tatonări logice. Dacă e un spaţiu în care dilema e mai stingheră decît oriunde, în care cîntărirea atentă, rezerva înţeleaptă, disponibilitatea speculativă sînt mai scandalos inadecvate, acela este spaţiul întîlnirii cu fiinţa iubită. Nu există bucurie deplină cu dileme adiacente. 7) Cînd e vorba de Dilema veche. Cu sau fără ea? Dacă ne-am înţeles bine cititorii, răspunsul nu poate fi decît nedilematic: cu! 
8) Etc. 

Dilema nu vrea altceva decît să tempereze această derivă. Ea nu vrea să relativizeze valorile sau să surdineze adevărul. Vrea însă scoaterea din joc a omului fără dileme, cu certitudinile lui (mitocăneşti sau fanatice), cu mărginirea lui inamovibilă. Există omul fără dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva trădătorilor din Opoziţie, şi omul fără dileme antiguvernamental, care are în buzunar reţeta mîntuirii naţionale, dar nu înţelege s-o pună la dispoziţia derbedeilor... Omul fără dileme e, în România, un personaj cu tradiţii: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care ştiau că "americanii sînt tîmpiţi" şi femeia română "a opta minune a lumii". 

Un caz special e omul fără dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept "conştiinţa mai bună a neamului": îngrijorat şi sentenţios, el ne îngroapă în dihotomii: alege binele de rău cu o precizie oraculară, stabileşte baritonal cine va fi iertat şi cine nu, sfătuieşte, amendează, tranşează. Omul fără dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stînga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecător. Pus în fruntea unei instituţii (a Televiziunii, de pildă), el îşi asumă prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Ştie ce ne trebuie, mai bine decît o ştim noi înşine. Decide, în numele nostru, ce vom gîndi, cum ne vom distra, cine binemerită admiraţia, cine, dispreţul nostru. Ne dă o glumă pe săptămînă şi o poezie pe săptămînă, alese, evident, de specialişti (aleşi de el), aşa încît să nu ne pierdem timpul amuzîndu-ne fără folos. La limită, omul fără dileme e "Big Brother", Şeful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap că poate greşi, că poate fi monstruos, că e nedorit şi vătămător. Cel care ştie întotdeauna ce face şi nu face decît ceea ce ştiinţa lui cubică, de beton, îi dictează să facă. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se răfuieşte Dilema. Atît cît îi stă în Putere. Şi atîta vreme cît omul fără dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palmă. 

Închei cu descrierea emisiunii "Realitatea zilei" de pe sit-ul kappa:

"Cuvantul de ordine al emisiunii este argumentatie. Incisivitatea moderatorului, dar si rigoarea sa, mentin dezbaterea pe terenul faptelor, si cat mai putin in zona speculatiei. Invitatii lui Razvan Dumitrescu, persoane implicate in evenimente, oameni de expertiza si cu notorietate sau analisti cu experienta construiesc imaginea concluziva asupra subiectului zilei"


Restul este tăcere.....