Insomnii de primăvară...

Aseară nu puteam să dorm, căzusem pradă unei nelinişti fără adresă cum mi se întâmplă uneori, şi tot foindu-mă de pe o parte pe altă am renunţat şi am luat în mână o enciclopedie pe care am achiziţionat-o recent, Istoria Lumii de la ziarul Financiarul. Pot spune că este cel mai bun medicament de liniştire, o reţetă pe care am s-o urmez de-acum înainte şi pe care v-o împărtăşesc şi voua...

                                      Când am insomnie,                                      

Seara, înainte de culcare,

Iau un atlas istoric

Cu puţină apă.

Şi aşteptând să-şi facă efectul,

Urmăresc cu degetul

Imperiul hitiţilor,

Dar peste o clipă

Trebuie s-o iau de la început,

Pentru că, de fapt, imperiul hitiţilor

E imperiul egiptenilor,

Ba nu, al asirienilor...

Al medo-chaldeenilor...

Al perşilor...

Dacă aşa stau lucrurile, mă gândesc,

Atunci pot să dorm şi eu

Liniştit.

Critica raţiunii practice

Multe s-au scris şi s-au spus despre natura românului....şi cum abia m-a întors dintr-o excursie în străinătate vreau să îmi dau şi eu cu părerea...acum cât am încă amintirile proaspete în memorie

În primul rând se pune întrebarea...se poate vorbi despre cum este românul, francezul, neamţul...adică vreau să zic există nişte caracteristici comune ale comportamentului, modului de gândire, în sfârşit a firii acestora pentru a putea vorbi despre un arhetip?  Aş zice că da. Mai cred  deasemeni că se poate vorbi despre "psihologia unui popor" deşi bineînţeles aceasta nu se poate aplica la indivizi. 

Dacă ar fi sa facem un clasament cred că cel mai mult la noi se vorbeşte despre atitudinea " lasă că merge şi aşa" a românului. Nu cred că este fondată.  Este adevărat că pe vremea comunismului, îmi aduc aminte, multe din realizările tehnice ale industriei noastre erau copiate după modele occidentale sau ruseşti şi de o calitate foarte slabă. Asta ducea pe cale de consecinţă la defectarea deseori să spunem a maşinii dacia şi la nevoia de a improviza reparaţii pentru a o menţine în stare de funcţionare. Deseori din lipsă de piese, mană de lucru calificată, bani eram nevoiţi să spunem....lasă că merge şi aşa! . Şi în cadrul organizaţional pentru că lucrurile erau proiectate si gândite de la centru şi nu se potriveau întotdeauna cu realitatea "din teren" eram de multe ori nevoiţi să minţim, să muşamalizăm, să improvizăm astfel încât să iasă ce trebuie.... Asta nu înseamnă că acest comportament este în firea românului ci doar o adaptare evolutivă a comportamentului acestuia în funcţie de sistemul în care era nevoit să işi ducă viaţa. Vă amintiţi poate de o altă racilă a vechiului  regim celebra " ai pe cineva....?". Chestia asta a cam dispărut acum, când lucrurile nu se mai fac pe pile, relaţii, cunoştinte (sau se fac mai puţin). Eu aş numi acest mod de a evalua lucrurile, necesar cred în acel regim dacă vroiai să trăieşti cât de cât normal, "raţiune practică".


Un alt lucru care mă deranjează la noi în comparaţie cu alte popoare este modul în care ne raportăm la spaţiul public. Felul în care se aruncă pe jos gunoaie, se scuipă, se urinează la colţul străzii ţine cred de bunul simţ al fiecăruia şi nu poate fi o caracteristică definitorie. Adică pur şi simplu la noi există mai mulţi nesimţiţi decât la alţii. 

                         Fotografie făcută în Piaţa Iancului

Ce mi se pare a fi o caracteristică îngrijorătoare a multor români este ipocrizia. Cei mai mulţi critică la alţii lipsa de bun-simţ, dar se comportă la fel ca cei pe care îi critică. De ce nu pot să-mi explic. Bag de seamă că aşa e natura românului să fie mai iertător cu el însuşi decât cu ceilalţi.

Şi mă mai deranjează un lucru: de fiecare dată când s-a pus problema eu am votat cu cine am crezut de cuviinţă indiferent de părerile celorlalţi, sondaje, talk-shouri. Pentru mine votul este un exerciţiu esenţial unde aleg pe cine consider că este o persoană : competentă pentru postul respectiv şi  care corespunde cu valorile umane în care cred. Nu pot să îi înţeleg pe cei care  nu votează cu cei în care cred pentru că "oricum nu ies" şi atunci voteză cu unul din cei care "au şanse reale să iasă la vot". Şi culmea, aşa se şi întâmplă!  iese unul din cei doi care aveau şanse reale ceea ce dovedeşte că aveau dreptate să procedeze aşa. E o logică atât de strâmbă aici încât ar putea concura cu sofismele lui Aristofan cu brio. 

La fel de ingraţi mi se par şi cei care critică şi denigrează România la televizor şi pe unde apucă. Nu poţi să apari la televizor şi să te plângi ca o ţaţă  vai în ce ţară de rahat trăim, cum nimeni nu îşi face treaba (decât tu bineînţeles) şi să faci predicţii despre cât de rău o să ne fie în continuare mai ales când faci parte din clasa politică! Am devenit o ţară de bârfitori, de profeţi şi de critici numai la talk-shouri dacă te uiţi te ia durerea de cap

Să nu se înţeleagă de aici că eu aş fi ferit de aceste tare de comportament, am şi eu partea mea de vină dar măcar încerc să mă corectez! Se pare însă că unii sunt prea grăbiţi să îşi trăiască viaţa ca să mai reflecteze la propria persoană. Aşa se face că mulţi cred că recunoaşterea greşelilor lor  îi scuteşte de obligaţia de a încerca să se îndrepte. 

Muntele...

Ţin locul unei pietre de pavaj,

Am ajuns aici

Printr-o regretabilă confuzie.

Au trecut peste mine

Maşini mici,

Autocamioane,

Tancuri

Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele

Şi luna

Pe la miezul nopţii.

Norii mă apasă cu umbra lor,

De evenimente grele

Şi importante

Am făcut bătături.

Şi cu toate că-mi port

Cu destul stoicism

Soarta mea de granit

Câteodată mă pomenesc urlând:

Circulaţi numai pe partea carosabilă

A sufletului meu,

Barbarilor!

( Muntele - Marin Sorescu)

Omul fără dileme - prima parte

Mă uit tâmpit la emisiunea "Realitatea zilei" şi nu-mi vine sa cred.Ba uneori ascult la radio în maşina în timp ce mă îndrept spre casă şi atunci lipsită de elementul vizual, enormitatea babiloniei ce se derulează în urechile mele apare în adevărata ei urîţenie. Se discută despre pensii, noua lege a pensiilor, criză, şi printre altele...programa de învăţământ, criza, restructurarea instituţiilor statului, criză, turism, criză şi bineînţeles ultimele noutăţi legate de Băsescu şi fiica lui care are un apartement cumpărat de la un cunoscut al fratelui preşedintelui.

În faţa unei aşa de vaste tematici sunt bineînţeles necesari mulţi invitaţi ce îşi oferă cu generozitate expertiza în faţa opiniei publice. În plus vom lua legătura prin telefon cu un alt invitat ce va intra în dialog cu invitaţii din emisiune. Pentru ca spectacolul sa fie total emisiunea va fi întreruptă de câteva minute de ştiri timp în care invitaţii sunt lăsaţi să îşi adune ideile şi să îşi tragă sufletul...

Dialogul este cvasiinexistent. Se vorbeşte haotic, unii intră peste ceilalţi într-o lipsă totală de coerenţă a firului logic, se trece de la un subiect la altul şi toată lumea plânge de milă pensionarii si dă vina pe criză , pe guvern şi pe complexul mioritic al poporului român . Se ridică tonul, se hăhăie, se ia la mişto, într-un ton sarcastic sau apocaliptic însă moderatorul nu intervine ci plin de înţelpciune îşi mai întreabă sarcastic din când în când interlocutorii pe un ton sincer de fată mare: ce părere aveţi domnule X, românii îşi fura singuri căciula dar se pare că îşi fură şi şireturile, aşa să fie? 

În faţa unei asemenea întrebări aleşii îşi dau ghes să explice cine de la cine fură, de ce merg lucrurile atât de prost în România si cât de rău o vom duce în cotinuare.Rămân perplex de cât de convinşi sunt toţi ca deţin adevarul absolut şi de cât de departe se avântă cu explicaţii şi ipoteze în cele mai diverse domenii.

Aş mai spune câteva lucruri dar simt nevoia să vă supun spre refectare un articol mai vechi din Dilema Veche :

Uneori regret că gazeta de faţă se numeşte Dilema. Constat aproape în fiecare zi că duhul dîmboviţean nu poate trece pe lîngă acest cuvînt fără să alunece în poantă facilă, ironie minoră şi malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai supărător e malentendu-ul. Un demon simplificator a lăsat unora impresia că filosofia acestei publicaţii e bîlbîiala, inexistenţa criteriilor, absenţa opiniei. "O revistă fără un punct de vedere?" suna unul dintre reproşurile curente. Pe de altă parte, cînd afirmăm un punct de vedere, se găsesc repede destui care să ne reproşeze că ne-am depăşit programul, că nu sîntem destul de "dilematici". Malentendu-ul constă în faptul că ceea ce noi propunem drept manevră intelectuală de conjunctură, drept stil de a gîndi, e luat drept doctrină. Noi nu spunem, cotropiţi de palori metafizice, că totul e dilemă, că nimeni nu poate judeca pe nimeni şi că nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbăm peste lucruri o privire ceţoasă, fără discernămînt, şi nu trăim într-o cronică inhibiţie mentală. Avem şi noi nervi, avem şi noi idiosincrasii. Ştim că viciul e rău şi virtutea e bună, că cei care conservă vechile structuri sînt răi şi cei care vor să le anihileze sînt buni, că Ştefan Augustin Doinaş e bun şi Corneliu Vadim Tudor e rău, mă rog, ştim şi noi ceea ce ştie toată lumea. Şi n-avem de gînd să introducem ezitări hamletiene acolo unde lucrurile sînt clare. Socotim însă că nu toate lucrurile sînt clare şi că boala societăţii româneşti de azi e excesul tonului categoric (avînd drept efect secundar suspensia dialogului şi a dorinţei sincere de conciliere). Sîntem excedaţi de suficienţa intelectuală şi morală a celor care s-au dezvăţat să mai spună "cred că", "poate că", "mă întreb dacă", "nu mi-e foarte clar", "nu ştiu ce să spun", "trebuie să mai reflectez" şi alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena însăşi a spiritului. Nu vrem să extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandăm, acolo unde e cazul, ca pe un început de înţelepciune. În definitiv, nici buna creştere nu e operantă în orice împrejurare. Este însă acesta un argument să o declarăm futilă? 

Ar fi, poate, folositor să ne amintim puţin de moravurile noastre prerevoluţionare. Cît de "dilematici" ştiam să fim în lumea aceea în care totuşi binele şi răul se deosebeau cu uşurinţă! Cît de firesc ni se părea, atunci, să spunem că "orice am face, nu se schimbă nimic" şi că deci e preferabil să stăm cuminţi, într-o toropeală plină de argumente!
 
Am trăit decenii întregi sub blestemul dilemei "din care nu se poate ieşi". Şi am plătit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastră de a amîna. Nu cumva ne expunem, astăzi, riscului opus? Căci sîntem înconjuraţi de confuzii, ambiguităţi şi aproximaţii, iar noi ne comportăm băţos, apodictic, ca nişte activişti decerebraţi, intransigenţi, fără "complicaţii" interioare. Aşa stînd lucrurile, ne putem întreba cum şi cînd vom plăti deriva geometrică în care ne complacem deocamdată? 

Cînd e bine să ai dileme? 
1) Cînd participi la un dialog. Dialogul nu e posibil cînd unul dintre interlocutori adoptă tonul peremptoriu al deşteptului suveran. Nu poţi discuta cu cineva care crede în indiscutabilul opiniei sale. Cine nu are în vocabularul său uzual expresii de tipul „cred că“, „poate“, „o să mă mai gîndesc“ nu e pregătit să intre în dialog cu nimeni. Infailibilul, atotştiutorul, vanitosul, parvenitul, pe scurt prostul, prostul fudul, sigur de sine şi fericit de sine nu trebuie inclus în nici o întreprindere dialogică; e pierdere de vreme. 
2) Cînd eşti înclinat să arunci asupra semenului tău o judecată morală definitivă. Simţul etic nu lucrează cu intransigenţe, ci cu nenumărate pogorăminte, cu răbdare, precauţie şi iertare. Chiar aşa? Chiar şi cînd vorbim de criminali, hoţi şi lichele? Da, chiar aşa! Şi chiar dacă a contempla dilematic asemenea cazuri e un soi de jertfă interioară, o investiţie în alb, eventual nerentabilă. 
3) Cînd te ocupi de politică (direct sau de pe margine). Nu se lucrează cu absoluturi, cînd te mişti în zona strictei relativităţi. E ridicol să te învineţeşti de ură sau să leşini de entuziasm, cînd nu ţi se cere decît un vot rezonabil. Numai spiritul dilematic garantează capacitatea de a face compromisuri utile, de a evita grosolănia polemică, încăpăţînarea contra-productivă. Nedilematicul e, prin definiţie, conflictual. Jan Patocka avea dreptate să spună că războaiele sînt provocate de oameni fără dileme, oameni care cred că au dreptate totală pe toate planurile, oameni care nu percep dimensiunea problematică a lucrurilor. 
4) Cînd eşti prea tînăr şi ai, prematur, mai multe răspunsuri decît întrebări. 
5) Cînd eşti prea bătrîn şi simţi mijind înăuntrul tău spectrul lui Conu’ Leonida. 
6) Cînd te auzi proferînd locuri comune. 
7) Etc.

Cînd nu e bine să ai dileme?
1) Cînd e vorba de eticheta comunitară, adică de politeţe. Nu e cazul să devii dilematic, dacă eşti invitat să vorbeşti cuviincios, să te porţi afabil şi să nu scuipi pe jos. 
2) Cînd poţi face cuiva un bine, oricît ar fi de costisitor. 
3) Cînd poţi evita să faci cuiva un rău.
4) Cînd e vorba de pedagogie şi instrucţie: nu poţi educa (forma) pe nimeni pe bază de dileme. Şi educatorul, şi cel educat trebuie să accepte un set de reguli, un fond de geometrie, fără de care orice efort modelator devine o negociere sterilă, o subtilă coreografie a neputinţei binevoitoare. Permisivitatea practicată orbeşte sfîrşeşte prin a-i sminti şi pe pedagog, şi pe învăţăcel. La limită, actul formativ însuşi poate fi pus, dilematic, sub semnul întrebării, cu rezultatul unei generale destructurări. 
5) Cînd e vorba de onoarea proprie. Comportamentul nedemn, necinstea, slugărnicia, sperjurul nu pot fi justificate prin sofisticate palori dilematice.
6) Cînd e vorba de iubire. În teritoriul extatic al iubirii nu e loc pentru clarobscur. Sau cînd e, iubirea e pe sfîrşite. Nu există îndrăgostire dilematică, pasiune dubitativă, fericire analitică. Dăruirea de sine nu poate avea aspectul unei tatonări logice. Dacă e un spaţiu în care dilema e mai stingheră decît oriunde, în care cîntărirea atentă, rezerva înţeleaptă, disponibilitatea speculativă sînt mai scandalos inadecvate, acela este spaţiul întîlnirii cu fiinţa iubită. Nu există bucurie deplină cu dileme adiacente. 7) Cînd e vorba de Dilema veche. Cu sau fără ea? Dacă ne-am înţeles bine cititorii, răspunsul nu poate fi decît nedilematic: cu! 
8) Etc. 

Dilema nu vrea altceva decît să tempereze această derivă. Ea nu vrea să relativizeze valorile sau să surdineze adevărul. Vrea însă scoaterea din joc a omului fără dileme, cu certitudinile lui (mitocăneşti sau fanatice), cu mărginirea lui inamovibilă. Există omul fără dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva trădătorilor din Opoziţie, şi omul fără dileme antiguvernamental, care are în buzunar reţeta mîntuirii naţionale, dar nu înţelege s-o pună la dispoziţia derbedeilor... Omul fără dileme e, în România, un personaj cu tradiţii: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care ştiau că "americanii sînt tîmpiţi" şi femeia română "a opta minune a lumii". 

Un caz special e omul fără dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept "conştiinţa mai bună a neamului": îngrijorat şi sentenţios, el ne îngroapă în dihotomii: alege binele de rău cu o precizie oraculară, stabileşte baritonal cine va fi iertat şi cine nu, sfătuieşte, amendează, tranşează. Omul fără dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stînga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecător. Pus în fruntea unei instituţii (a Televiziunii, de pildă), el îşi asumă prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Ştie ce ne trebuie, mai bine decît o ştim noi înşine. Decide, în numele nostru, ce vom gîndi, cum ne vom distra, cine binemerită admiraţia, cine, dispreţul nostru. Ne dă o glumă pe săptămînă şi o poezie pe săptămînă, alese, evident, de specialişti (aleşi de el), aşa încît să nu ne pierdem timpul amuzîndu-ne fără folos. La limită, omul fără dileme e "Big Brother", Şeful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap că poate greşi, că poate fi monstruos, că e nedorit şi vătămător. Cel care ştie întotdeauna ce face şi nu face decît ceea ce ştiinţa lui cubică, de beton, îi dictează să facă. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se răfuieşte Dilema. Atît cît îi stă în Putere. Şi atîta vreme cît omul fără dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palmă. 

Închei cu descrierea emisiunii "Realitatea zilei" de pe sit-ul kappa:

"Cuvantul de ordine al emisiunii este argumentatie. Incisivitatea moderatorului, dar si rigoarea sa, mentin dezbaterea pe terenul faptelor, si cat mai putin in zona speculatiei. Invitatii lui Razvan Dumitrescu, persoane implicate in evenimente, oameni de expertiza si cu notorietate sau analisti cu experienta construiesc imaginea concluziva asupra subiectului zilei"


Restul este tăcere.....

Despre natura vremelnică a omului...

Doctore, simt ceva mortal

Aici, în regiunea fiinţei mele.

Mă dor toate organele,

Ziua mă doare soarele

Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer

Pe care pînă atunci nici nu-l observasem

Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă

Cu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente

Am urît şi am iubit, am învăţat să citesc

Şi chiar am citit nişte cărţi

Am vorbit cu oamenii şi m-am gîndit,

Am fost bun şi am fost frumos...

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore

Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.

Cred că m-am imbolnăvit de moarte

Într-o zi

Cînd m-am născut.

(Boala - Marin Sorescu)

Dedic aceste versuri triste unei prietene ce a decedat recent, a fost găsită moartă în pat fără avertisment. O chema Carmen (cunoscută ca Nuţi) . Nuţi era un om simplu care nu-şi dorea de la viaţă decât minimul de fericire, nu cred că a facut rău niciodată cu buna ştiinţă şi a fost mereu o prietenă devotată gata să sară în ajutor în orice moment.

Din păcate soarta nu a fost prea generoasă cu ea, soţul a murit tânăr lovit de cancer dupa o lungă suferinţă, dupa care şi-a petrecut mare parte din viaţă având grijă de sora ei oarbă şi ea decedată după mulţi ani de durere

Mă gândesc cu duioşie la ea, a fost o prezenţă constantă în viaţa mea de mic copil ( fiind cea mai bună prietenă a mamei), întotdeuna cu zâmbetul pe buze facându-mi cadouri si chiar având grija de mine. Acum îmi dau seama că în spatele zâmbetelor ei se ascundea multă suferinţă pe care însă nu a lăsat-o niciodată să se arate în public, a luptat cu mult curaj pentru viaţa celor dragi sacrificându-şi practic viaţa pentru ei.

Iată ca Dumnezeu a luat-o la ea fără suferinţă şi în tăcere.. discret - aşa cum a fost toata viaţa ei pe care şi-a trăit-o cu modestie, discreţie şi curaj.

Nu-mi rămâne decât să adresez o scurtă rugaciune pentru cea care a fost Nuţişor - vei ramâne veşnic în memoria mea... suflete bun şi iubitor

Bucură-te Doamne cu ce ne-ai luat

Şi păstreză-ţi restul,

Mărunţişul de junghiuri şi scarlatine

Şi ne iartă nouă fericirile noastre

Precum şi noi vom ierta

Nenorocirile altora

(Lucian Avramescu)

Primul meu blog

De ce sa îţi faci blog?

Nu sunt de principiu ca tot ce este nou merită încercat aşa încât am simţit nevoia unui răspuns la întrebarea de mai sus.

Pe cine adică poate interesa părerile personale, opiniile mele privind anumite evenimente din spaţiul public, viaţa mea privată cu bune şi cu rele ş.a . Dacă eşti o persoana publică de prim-plan acest lucru poate fi într-adevăr interesant din perspectivă jurnalistică dar şi pentru omul simplu care caută să îşi facă o părere despre tine. Altfel însă rămâne un exerciţiu de jurnal intim util pentru propria persoana în măsura în care îţi lipseşte această experienţă sau ai multe idei, păreri, eşti stresat şi nu ai pe cine să îţi verşi năduful.

Prea puţin însă cred că au de câştigat cei care te citesc în afara situaţiei în care obiectul discuţiei este bine definit - poate fi un hobby sau un schimb de idei pe o problema tehnică , dar probabil că în acest scop conceptul de forum este mai potrivit

Pornesc aşadar această experienţă fără aşteptarea oarecum egoistă că părerile mele ar putea interesa prea multă lume, deci îmi iau libertatea să scriu tot ce îmi trece prin cap fără să mă gândesc dacă acest lucru are sau nu sens pentru cititori (între noi fie vorba asta fac şi mulţi dintre jurnaliştii noştri ce publică pe bani şi ale căror articole mi se par că seamănă nepermis de mult cu un blog)