Critica raţiunii practice

Multe s-au scris şi s-au spus despre natura românului....şi cum abia m-a întors dintr-o excursie în străinătate vreau să îmi dau şi eu cu părerea...acum cât am încă amintirile proaspete în memorie

În primul rând se pune întrebarea...se poate vorbi despre cum este românul, francezul, neamţul...adică vreau să zic există nişte caracteristici comune ale comportamentului, modului de gândire, în sfârşit a firii acestora pentru a putea vorbi despre un arhetip?  Aş zice că da. Mai cred  deasemeni că se poate vorbi despre "psihologia unui popor" deşi bineînţeles aceasta nu se poate aplica la indivizi. 

Dacă ar fi sa facem un clasament cred că cel mai mult la noi se vorbeşte despre atitudinea " lasă că merge şi aşa" a românului. Nu cred că este fondată.  Este adevărat că pe vremea comunismului, îmi aduc aminte, multe din realizările tehnice ale industriei noastre erau copiate după modele occidentale sau ruseşti şi de o calitate foarte slabă. Asta ducea pe cale de consecinţă la defectarea deseori să spunem a maşinii dacia şi la nevoia de a improviza reparaţii pentru a o menţine în stare de funcţionare. Deseori din lipsă de piese, mană de lucru calificată, bani eram nevoiţi să spunem....lasă că merge şi aşa! . Şi în cadrul organizaţional pentru că lucrurile erau proiectate si gândite de la centru şi nu se potriveau întotdeauna cu realitatea "din teren" eram de multe ori nevoiţi să minţim, să muşamalizăm, să improvizăm astfel încât să iasă ce trebuie.... Asta nu înseamnă că acest comportament este în firea românului ci doar o adaptare evolutivă a comportamentului acestuia în funcţie de sistemul în care era nevoit să işi ducă viaţa. Vă amintiţi poate de o altă racilă a vechiului  regim celebra " ai pe cineva....?". Chestia asta a cam dispărut acum, când lucrurile nu se mai fac pe pile, relaţii, cunoştinte (sau se fac mai puţin). Eu aş numi acest mod de a evalua lucrurile, necesar cred în acel regim dacă vroiai să trăieşti cât de cât normal, "raţiune practică".


Un alt lucru care mă deranjează la noi în comparaţie cu alte popoare este modul în care ne raportăm la spaţiul public. Felul în care se aruncă pe jos gunoaie, se scuipă, se urinează la colţul străzii ţine cred de bunul simţ al fiecăruia şi nu poate fi o caracteristică definitorie. Adică pur şi simplu la noi există mai mulţi nesimţiţi decât la alţii. 

                         Fotografie făcută în Piaţa Iancului

Ce mi se pare a fi o caracteristică îngrijorătoare a multor români este ipocrizia. Cei mai mulţi critică la alţii lipsa de bun-simţ, dar se comportă la fel ca cei pe care îi critică. De ce nu pot să-mi explic. Bag de seamă că aşa e natura românului să fie mai iertător cu el însuşi decât cu ceilalţi.

Şi mă mai deranjează un lucru: de fiecare dată când s-a pus problema eu am votat cu cine am crezut de cuviinţă indiferent de părerile celorlalţi, sondaje, talk-shouri. Pentru mine votul este un exerciţiu esenţial unde aleg pe cine consider că este o persoană : competentă pentru postul respectiv şi  care corespunde cu valorile umane în care cred. Nu pot să îi înţeleg pe cei care  nu votează cu cei în care cred pentru că "oricum nu ies" şi atunci voteză cu unul din cei care "au şanse reale să iasă la vot". Şi culmea, aşa se şi întâmplă!  iese unul din cei doi care aveau şanse reale ceea ce dovedeşte că aveau dreptate să procedeze aşa. E o logică atât de strâmbă aici încât ar putea concura cu sofismele lui Aristofan cu brio. 

La fel de ingraţi mi se par şi cei care critică şi denigrează România la televizor şi pe unde apucă. Nu poţi să apari la televizor şi să te plângi ca o ţaţă  vai în ce ţară de rahat trăim, cum nimeni nu îşi face treaba (decât tu bineînţeles) şi să faci predicţii despre cât de rău o să ne fie în continuare mai ales când faci parte din clasa politică! Am devenit o ţară de bârfitori, de profeţi şi de critici numai la talk-shouri dacă te uiţi te ia durerea de cap

Să nu se înţeleagă de aici că eu aş fi ferit de aceste tare de comportament, am şi eu partea mea de vină dar măcar încerc să mă corectez! Se pare însă că unii sunt prea grăbiţi să îşi trăiască viaţa ca să mai reflecteze la propria persoană. Aşa se face că mulţi cred că recunoaşterea greşelilor lor  îi scuteşte de obligaţia de a încerca să se îndrepte.