Visează plopul, nemişcat în soare,
Şi umbra din el, neagră, îi curge la picioare...
Un melc îşi taie drumul prin grădină
De-a dreptul, ca un tanc de gelatină,
Ameninţând albine şi furnici
Cu patru tunuri mici.
Tăcerea îşi adună trupul sferic
Într-un boboc de nalbă.
O muscă trece prin lumina albă,
Ca o scânteie de-ntuneric,
Un fluture, cu aripi de umbră şi mătasă
Stropite-n două locuri cu carmin,
Din zboru-i frânt şi plutitor se lasă
Pe vârful unui spin.
Şi florile se-nalţă-ntr-un picior
Să-l poată contempla mai bine.
Cum doarme-n pragul clipei care vine,
Cu aripile desfăcute-n viitor.
( G. Topirceanu)
2 comentarii:
Mi se pare extraordinar fragmentul.
Multumesc mult.
Voi citi numaidecat cartea. Cat despre constiinta mortii, daca te obisnuiesti cu ea, inceteaza sa mai existe. Este un sistem de iluzii pe care le constientizezi dar totusi il ignori.
Trimiteți un comentariu