Cei mai dezinvolţi - actorii !
Cu mânecile suflecate
Cum ştiu ei să ne trăiască !
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Când încep sentimentele să se clarifice
Moartea lor pe scenă e atât de naturală,
Încât, pe lângă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic,odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă !
Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă !
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile.
7 comentarii:
Bună alegere cu fotografia :)
Merci, mi-a plăcut tare filmul
frumos..I love this poem!:D
As fi curioasa sa stiu cum te-ai simtit TU ca actor; cum a fost sa intri in pielea unui personaj atat de real si atat de fictiv...
A fost prea scurt şi eram prea emoţionat ca să intru în pielea personajului...sper că mi se va întâmpla asta şi atunci am să-ţi spun
Asta e una din poeziile mele preferate, preferate...
Nici eu nu ştiu unde dracu să-mi ţin mîinile... nu am învăţat nici pînă în zi de azi... :))
Mă bucur că rezonăm la aceleaşi poezii.. :-)
Trimiteți un comentariu